BUCUREȘTI, 14 mart – Sputnik. În anul 1989, populația s-a răsculat și a distrus Zidul Berlinului. În timp ce oamenii demolau monumentele liderilor comuniști în orașele Europei de Est și se adunau în piețele centrale, liderii mondiali proclamau victoria libertății. Între timp, economiștii din Harvard și experții Fondului Monetar Internațional au intervenit cu un set de măsuri, care constat în privatizări și restrângerea participării statului în procesele economice, cunoscut drept „terapie de șoc”. Practic, timp de o noapte prețurile la produsele alimentare și serviciile comunale au explodat. În fosta Republică Democrată Germană rata șomajului a ajuns la 40 la sută; în Rusia inflația atins 2500%. PIB-ul s-a diminuat brusc, băncile s-au prăbușit, oamenii și-au pierdut economiile din cauza diverselor piramide financiare.
Organizatorii schimbării regimurilor considerau că aceste probleme reprezintă un preț acceptabil pentru instaurarea unor guverne democratice stabile care vor apărea în condițiile unei piețe libere. Însă bulgii “Levy” și țigările „Malboro lights” nu au reușit să diminueze dezastrul provocat de o liberalizare rapidă. Peste 30 de ani, multe din aceste țări vor face cale întoarsă, în brațele unor lideri autoritari. Experții se întreabă care sunt cauzele acestui fenomen. De ce Ungaria accepta un lider neliberal la scurt după ce a renunțat la comunism? De ce Polonia, care reprezenta un simbol al liberalizării economiei, trece acum printr-o perioadă a reducerii bugetului său? Un răspuns, cel puțin parțial, ar putea consta în faptul că americanii nu s-au gândit la faptul că reformele “terapiei de șoc” vor putea duce la creșterea inegalității, ceea ce poate submina încredere socială, care este necesară pentru menținerea unei noi construcții statale liberale.
Instabilitatea, ca rezultat al reformării economiei țării, implică niște urmări mai puțin vizibile decât o intervenție militară, însă poate fi la fel de traumatizantă, supunând oamenii unor suferințe psihologice, sporind creșterea indicatorilor de mortalitate a unor generații întregi și la crearea unor condiții sociale pentru venirea la putere a unor lideri autoritari.
În Rusia, în perioada 1991-1994, speranța de viață s-a redus cu cinci ani. În rezultatul reformelor din acea perioadă au murit cel puțin cinci milioane de oameni. Cercetătorii din Germania au ajuns la concluzia că creșterea mortalității este legată direct cu tulburările sociale pe care nemții estici o numesc “Schimbare”. Stresul psihosocial și deficitul de microelemente au lăsat niște urme adânci la noile generații de tineri.
Copiii născuți la începutul perioadei de tranziției au fost în mediu cu un centimetru mai mici decât cei care s-au născut până la ei – o astfel de diferență în înălțime a corpului se întâlnește doar în zone de război.
Sărăcia, care devine de nesuportat, se acutizează în contextul unei diferențe bruște de mijloace. Apariția în Europa de Est a unei diferențe sociale enorme într-o societate care anterior fusese relativ egalitaristă a stupefiat, șocat, revoltat și, în cele din urmă, a înstrăinat simplii cetățeni.
Oamenii care luptau pentru supraviețuire au început să observe bogățiile imense ale clasei noilor oligarhi, care cumpărau automobile de lux, care construiau vile într-un stil numit “barocco mafiot”. Toate acestea au fost confruntate cu amintirile legate de siguranța în perioada socialismului.
Politicienii americani au ignorat, practic, aceste probleme, luând în unele cazuri decizii care doar au agravat situația.
În anul 1993, administrația lui Clinton pentru o perioadă scurtă de timp și-a propus renunțarea la susținerea “terapiei de șoc” în Rusia. Strobe Talbott, principalul specialist al lui Clinton în Rusia, a fost pe bună dreptate îngrijorat de faptul că au supraestimat rolul pieței libere în dauna oamenilor simpli. Talbott a declarat că este nevoie de “mai puțin șoc și mai multă terapie”. Chiar și economistul din Harvard, Jeffrey Sachs, care a convins oamenii din Europa de Est să accepte „terapia de șoc”, a fost printre primii care a îndemnat Statele Unite să aloce niște resurse financiare suplimentare pentru susținere instabilului sistem al protecției sociale din Rusia. Clinton a refuzat.
Pe de altă parte, acesta a probat și a accelerat oferirea Rusiei a unui împrumut din partea FMI în mărime de 10 miliarde de dolari și a trimis consilieri de campanie electorală pentru a „salva” pe președintele Boris Elțin în alegerile din anul 1996, continuând să susțină Rusia pe calea unor reforme economice radicale în următorii patru ani.
Spre sfârșitul deceniului, corporațiile occidentale exploatau cu plăcere noi piețe pentru mărfurile și serviciile lor, NATO se extindea spre Est, iar Statele Unite au primit acces la noile baze militare strategice în Balcani. “Terapia de șoc” în multe din universitățile americane este prezentată în continuare drept o istorie de succes.
Însă milioane de locuitori ai Europei de Est nu au uitat cum viața lor a fost distrusă de această politică, iar unii au început să simtă o nostalgie pentru stabilitatea și predictibilitatea regimurilor comuniste. Acum doi, centrul de cercetare Pew Research Center a descoperit că mai puțin de o jumătate din 12 state fostului bloc socialist ar prefera democrația altor forme de guvernare. Cele mai șocante rezultate au fost observate în Rusia (unde doar 31 la sută preferă democrația), Moldova (26 la sută) și Serbia (25 la sută). Peste o jumătate din ruși și moldoveni consideră că „în unele situație este preferabil un guvern nedemocratic”.
Nimeni nu se pronunță pentru revenirea la niște regimuri represive, care au căzut în Europa de Est, însă trebuie să recunoaște că adesea la putere vin cei mai puternic, care promit să pună capă injustiției sociale și economice. Oamenii aflați în suferință se adresează liderilor care le promit eliberarea. (Neurobiologii presupun că noi simțim durerea sociale în aceleași părți ale creierului în care simțim și durerea fizică; conștiința noastră le percepe ambele ca destabilizatoare). Atât timp cât rețeta americană a schimbării regimurilor va duce la inechitate socială, cetățenii vor tinde spre alegerea benevolă a unor autocrați care le promit prosperitate.
Astăzi SUA din nou încearcă să răstoarne pe președintele unei țări sociale. De această dată e vorba de Venezuela. Politica lui Nicolas Maduro, într-adevăr, este una catastrofală pentru mulți venezueleni, însă dacă Donald Trump va înregistra un succes în această chestiune, atunci el ca și Clinton sau Bush, va fi responsabil pentru crearea unor grupuri de oligarhi, bogați în petrol, într-o țară unde liderii promiteau o distribuire echitabilă a bogăției. Indiferent de progresele pe care le va înregistra Venezuela în următorii ani în direcția democrației, o inechitate socială pronunțată o va submina, în cele din urmă.
Odată ce democrații (americani n.r.) luptă pe interior împotriva inegalității, avem nevoie și de o politică externă care ar stimula o democrație îndreptată spre diminuarea inegalității sociale, chiar dacă acest lucru ar presupune limitarea privatizărilor și liberalizării economice. Reducerea inegalității sociale reprezintă cel mai important component al rețetei unor democrații stabile – atât în cele vechi, cât și în cele noi.
Sursa originală a articolului: The New Republic
