”România s-a schimbat enorm – și în bine, dar și în rău”, recunoaște președintele. ”Ca orice schimbare, ea are și părți pozitive, dar și părți negative”.
Iar socialistul pur sânge atrage atenția asupra ”celui mai mare pericol pentru democrație”:
”În România, dar și în Europa, îl reprezintă adâncirea inegalităților economice și sociale”, scrie Iliescu. De aici și ”contestarea puterii politice” care, observă autorul, ”se manifestă în întreaga Uniune Europeană”.
Populism, naționalism, extremisme de tot felul, enumeră Iliescu motivele care ”scot oamenii în stradă” – aici introducând din păcate marota sa cu ”naționalismul”, deși, în timp, i-a folosit sprijinul naționaliștilor români.
Dar, atrage atenția marele om politic, un alt motiv pentru care ies oamenii în stradă, la nivel intern și European, este ”puterea politică incapabilă să-și mai asume responsabilitățile care îi revin”. În România, oare la cine se referă? Sau, mai bine zis, la cine NU se referă?
”Adevăratul omagiu, și manifestarea recunoștinței față de cei care au reușit să ne aducă libertatea după decenii de totalitarisme, este păstrarea democrației și a libertății”, scrie Ion Iliescu. ”Politicul trebuie să reziste tentației, autoritarismului, antecamera totalitarismului”.
Cum definește Ion Iliescu Revoluția din 1989? ”Un act de demnitate al poporului român”, care, consideră cel trimis în judecată chiar de ziua Baricadei, ”își va păstra semnificația în timp, indiferent de manipulările mediatice și politice, indiferent de ceea ce spun și vor spune detractorii ei”.
”O revoluție este în același timp un eșec, și o victorie”, recunoaște Iliescu. ”Un eșec al vechiului sistem politic, incapabil de dialog cu cetățenii, incapabili să mai administreze o țară și, nu în cele din urmă, rupt de realitate și surd la vocea poporului” – continuă președintele, comițând, în opinia mea, o nedreptate majoră prin textul său: cum să numești un regim care a construit tot ceea ce s-a distrus sau vândut sub tine ”incapabil să mai administreze o țară”?!
Dar, Iliescu atrage atenția asupra ceea ce se întâmplă acum, în multe zone din Europa, inclusiv în România – uitând cele întâmplate în regimurile dictatoriale (…) se pot pregăti condițiile unor noi schimbări violente”.
Care este motivul? Unul cât se poate de capitalist: ”ruptura între baza și elitele societăților se adâncește, iar binele public este pus între paranteze”. Oricum, unul dintre mesajele care vor genera multe comentarii.
”Am avut, în acești 29 de ani, începând cu zilele revoluției, atât momente impresionante de solidaritate, dar și momente de vrajbă, de divizare, de confruntare”. Cu toate acestea, spune Iliescu, ”am reușit să îndeplinim, punct cu punct, Programul Revoluției, enunțat în seara zilei de 22 decembrie 1989”.
Aici, iar se pun multe întrebări – distrugerea industriei, pierderea resurselor, baze militare străine în țară?… Parcă astea nu erau în ”Programul Revoluției” de acum 29 de ani. Nici domnia procurorilor și a serviciilor… nici regimul arestărilor preventive, nici autonomismele locale, nici hulirea istoriei și a credinței. Nici vânzarea pământului către străini… Nici migrația în masă a românilor…
”Cine și-ar fi închipuit atunci că după nici trei decenii România va ajunge să prezideze, practic, Uniunea Europeană pentru șase luni de zile?”, întreabă Iliescu, afirmând ”Este cea mai palpabilă dovadă a succesului Revoluției!”.
Poate, teoretic… Dar numai dacă trecem peste cele din paragraful anterior. Dar, nu cumva ar fi ca o idilică butaforie menită să acopere o mare realitate distopică?
Dar, să dăm ultimul cuvânt speranțelor lui Ion Iliescu:
”Împreună, și dincolo de ce ne desparte, până la urmă în mod firesc, putem și trebuie să apărăm ceea ce am câștigat în decembrie 1989, și în același timp să corectăm ceea ce am făcut greșit, de atunci până acum”.
Să sperăm, domnule președinte, să sperăm – asta pentru că nu a venit încă timpul lui ”să facem”. Da, speranța era în ”Programul Revoluției” – și tot ea e singura care se încăpățânează să ne spună că amintirile nu au murit.
